Arhive pe categorii: intrebarile lui

Barbatii, femeile si discromatia

Nu vrem sub nici o forma sa avem probleme de comunicare, de aceea jonglam cu emailuri, sms-uri,  apeluri voce, apeluri video, skype, facebook, twitter, google talk, viber, office communicator, instagram, youtube si cu atatea alte instrumente ca sa ne transmitem continut in timp real, oricand simtim impulsul de a ne conecta unii cu altii. Informatia instant netezeste asperitatile absentelor, contureaza mici buzunare de intimitate impartasita pe parcursul zilelor petrecute in fragmente diferite de lume, ne aduce mai aproape, chiar daca in secvente intermitente de multitasking grabit.

Atunci cand regasim minimalismul prezentei  fizice, mai stim oare sa fim pur si simplu de fata,  fara interfata sofisticata a tehnologiei ? Cufundati intr-o rupere radicala de ritm, avem dintr-o data tot timpul din  lume ca sa savuram intreg momentul,  in ansamblul nuantelor sale multicolore – insa cat de larg a mai ramas spectrul nostru de perceptie cand ne-am obisnuit sa ne diluam sensibilitatea cu deficit de atentie?

Reclame
Etichetat , , ,

arta vs viata

„Thank you for reminding me I’m not special” e genul de replica pe care o auzi intr-un film si care te pune pe ganduri  cand intelegi din ce adevar izvoraste. Si care apoi, vrand- nevrand , iti declanseaza  foarte personal frumoasa intrebare a lui Oscar Wilde:  arta imita viata sau viata imita arta?

In cautarea dovezilor, rascolesti in ambele tabere.

In coltul rosu: Viata

Cand impartasesti  cu cineva anumite experiente cu incarcatura emotionala, ai cumva convingerea ca aceastea sunt unice si profund caracteristice legaturii dintre voi. Iti amintesti mult timp cu drag si cu nostalgie despre acele acele mici momente degustate impreuna:  diminetile tarzii de duminica petrecute cu ceai aromat si French croissants, evadarile varatice la acea pensiune la munte,  experimentele gourmet din bucatarie, dezbaterile incinse terminate si mai incins  etc samd.  “Lucrurile pe are le faceam noi doi” sunt probabil de fapt foarte simple – si salvate de la banalitate doar de factorul afectiv din fundal, cel care le ofera profunzime, semnificatii, valoare.

Viata 1, arta 0.

In coltul albastru: Arta

“Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daca-oi fi eu sau altul”?

“All the world’s a stage/And all the men and women merely players”.

Cautam sa ne bucuram de compania unei anumite persoane, alaturi de care personalizam experiente perpetuu noi?

Sau cautam sa ne bucuram de anumite experiente, in compania unor persoane perpetuu noi?

Arta 1, viata 1.

Poate ca atat in viata, cat si in arta, frumusetea e in ochii privitorului.

Etichetat , , ,

cum inchizi o usa?

Daca intr-un moment de tandrete fata de propria persoana iti vine ideea sa iti mai lustruiesti talentele si incerci sa afli ce mai e nou intr-ale relatiilor, o sa ai norocul sa descoperi o mare varietate de resurse care te invata cate-n luna si in stele  despre initierea, mentinerea si inflorirea unor raporturi sanatoase cu potentiala jumatate.

Cand e vorba de cultivarea conexiunilor, moda trece, moda vine, fundamentele sunt tot acolo. Osciland intre cele doua situatii extreme, inceputul si sfarsitul oricarei relatii, fie ca sunt clasice (“Deschide usa,crestine”) sau ceva mai moderne(„Call me when you’re sober”), codul bunelor maniere are cam aceleasi specificatii: el si ea colaboreaza cat mai elegant  ca sa treaca peste diverse praguri, cautand impreuna  raspunsuri, solutii, fericire.

Cand  e vorba de eutanasierea conexiunilor, parca nu sunt niciodata suficiente indicatoare catre drumul de mijloc. Cand te hotarasti  sa inchizi o usa, nu vrei nici sa o trantesti pana la sange cu traumatisme interminabile de telenovela, insa nici sa o lasi intredeschisa ca sa va jucati de-a v-ati ascunselea pana la adanci batraneti.

Atata timp cat inevitabil iti vei dori uneori sa te  uiti in urma pe gaura cheii, oare cum inchizi o usa ca sa vezi ca alta se deschide?

Etichetat , , , , ,

Ce s-a intamplat cu hotii de inimi?

In clasa a sasea, gaseai biletele in penar si primeai in dar carioci de la baietelul din clasa vecina, cel care iti ceruse prietenia intr-o pauza.

In liceu, te astepta dupa ore ca sa te conduca acasa,  te suna sa te intrebe cum a fost la teza si te imbratisa strans in fata tuturor.

Dupa care au inceput sa se complice lucrurile, au crescut standardele, s-au inmultit traumele, s-au diferentiat asteptarile si in general ne-a invatat experienta sa fim din ce in ce mai sofisticati.

In zilele noastre, ne-am obisnuit sa ridicam blazati din spranceana la vederea unui singur si oh-atat-de-banal trandafir rosu. Undeva intre ezitarile de a-l oferi si de a-l primi, se afla acele reguli moderne, testate si validate, care ne ajuta sa fim eficienti in construirea de relatii mature –  si foarte civilizati  in respectarea termenului lor de expirare.

Candva, pe parcursul calatoriei noastre, nu cumva am pierdut, impreuna cu inocenta, si capacitatea de a ne bucura cu dezinvoltura de lucrurile simple? Jongland controlat cu principiile politically correct ale educatiei noastre sentimentale, oare mai stim cum sa furam neinfricati o inima?

Etichetat , , , ,

ce se intampla de obicei cand esti in al noualea cer?

1. Continui sa te uiti in sus sperand sa apara al zecelea, si te tot foiesti nemultumita pana cand din greseala aluneci si te rostogolesti inapoi pe pamant.

2.  Inca nu-ti vine sa crezi cat de norocoasa esti si te uiti in jos ca sa iti amintesti cat ai evoluat. Te ia cu ameteala si ajungi, da, tot inapoi pe pamant.

3. Dupa o perioada, aerul tare oxigenat ti se urca la cap si iti petreci cea mai mare parte a timpului alternand intre crize isterice de ras si cantat la harpa cover-uri dupa walking on sunshine. Vecinul de nor incepe sa creada ca esti pe aurolac si iti face un bine- te trimite la dezintoxicare, inapoi pe pamant.

4. Insipiri. Expiri. Inspiri. Expiri. Zambesti. Inspiri. Zambesti. Expiri.Zambesti Inspiri. Zambesti. Zambesti. Expiri. Zambesti. Zambesti.Zambesti.Zambesti. Te asfixiezi. Si cazi inapoi pe pamant.

5. Norul negru al familiei Adams (aka parintii lui sau ai tai sau prieteni binevoitori sau orice alt cetatean cu inima mare care stie mai bine decat tine) se pozitioneaza strategic peste norul tau roz si te trasneste zdravan pana inapoi pe..da…pamant.

Oamenii de rand, care se mai numesc in limbaj popular “pamanteni”, au se pare ceva in natura lor care ii tine bine ancorati in fundamentele experientelor imperfecte.  Uneori se numeste “sindromul mi s-a urat cu binele” , alteori „instinct de conservare”, „frica de angajament”  sau “iarba verde de pe partea cealalta” – si functioneaza ca o simpla propozitie circumstantial conditionala:  daca e prea frumos ca sa fie adevarat, probabil ca ai petrecut prea mult timp cu capul in nori.

Etichetat , , ,

eu pe cine salvez?

In mod traditional, in filme, eroul salva eroina si dispareau impreuna la asfintit. Ceva mai recent, am observat ca s-a intors roata si a inceput ea sa-l salveze demonstrativ pe el, cu acelasi final fericit insa: cei doi disparand regulamentar impreuna la asfintit.

Indiferent de directia din care vine ajutorul, in cinema, tema ramane eterna si fascinanta, iar inspiratie exista destula,  in vietile noastre, ale tuturor: avem cu totii cate ceva de reparat, care ne tine pe loc.

In realitatea ceva mai multi-dimensionala decat cele 1.5 ore de pelicula, avem de unde alege solutii: retail therapy, massage therapy, psychotherapy, aromatherapy, art therapy, nutrition therapy, sports therapy, hydrotherapy, si cate si mai cate. Una sau mai multe forme de terapie de preferat si de testat in functie de aria disfunctionala, buzunar, limite personale, moda sau timp disponibil, toate cu mentiunea inspirationala ca e in puterea fiecaruia sa isi provoace schimbarea in mai bine.

Intr-o lume individualista, in care suntem invatati sa ne asumam responsabilitatea pentru propria reusita in orice domeniu, este posibil oare ca uneori, in goana dupa un remediu rapid si definitiv, sa fim prea orgoliosi? Poate ca totusi unele lucruri nu le putem repara singuri. Poate ca, din punct de vedere emotional, noi suntem cei care ne tinem in loc, alegand intruna caile mai usoare, de teama sa aflam ca pe cea grea n-o putem parcurge decat impreuna cu altcineva.

Poate de fapt  dragostea e singura care reuseste sa ne convinga sa avem, odata pentru totdeauna, curajul de a ne depasi obiceiurile autodistructive, de dragul unei plimbari in doi catre asfintit.

Etichetat , , , , , ,

Reactii intarziate

Nu stiu de ce e mai usor sa ii intorci spatele decat sa recunosti ca doare, dupa care sa creezi cu pasi repezi o distanta sigura. Probabil e vorba despre o intuitie feminina care iti spune ca nu esti atat de multitasking cum ai crezut: sa simti si sa gandesti in acelasi timp poate fi uneori extrem de dificil.

In valtoarea evenimentelor, ai vrea din toata inima sa ai inteligenta de a asculta mai bine pentru a putea sa-ti alegi reactiile, sa iei in considerare nevoile din spatele stimulilor,  sa empatizezi sincer atat cu tine, cat si cu ceilalti.

Insa, mai presus de toate, ai vrea sa nu mai afli ca timpul care trece dupa aceea este direct proportional cu instrainarea.

Etichetat , ,

sunt de partea ta

Ii cer atat de des sa-mi pregateasca el tartinele cu unt –  fiindca imi place sa-l privesc in timp ce le desavarseste meticulos una cate una.

Il las cateodata primul la dus – pentru  aerul triumfator cu care ma anunta la iesire ca s-a dat cu uleiul meu antirid.

Il rog sa ma ajute cu una sau alta – pentru ca apoi sa-i pot fi foarte, foarte recunoscatoare.

Il contrazic furibund cand n-are dreptate – fiindca admir perseverenta stimulatoare cu care descopera noi argumente originale.

Ii invadez  spatiul si timpul pana imi declara revoltat ca se simte inghesuit – pentru ca gasesc intruna noi moduri de a ne bucura unul de altul.

Ii  smulg cu insistenta chinuitoare cate o marturisire sentimentala –  fiindca il cred cand imi spune ca simte mai mult decat exprima.

Etichetat , ,
%d blogeri au apreciat asta: