Cineva ca tine o sa ma vada intr-o zi intr-o cafenea si o sa-mi zambeasca. Eu poate o sa ii zambesc inapoi si o sa imi las deoparte cartea.
Cineva ca tine o sa imi trimita din priviri niste soare de primavara, iar eu o sa raman o vreme invaluita in caldura asta noua. O sa ma ia de mana si o cutreieram impreuna stradute pietruite, punctand linistea lor cuminte cu rasete sincron.
Cineva ca tine, aproape ca tine.
Dupa ce trec cei 3 ani, dragostea dureaza. E tot acolo, abstracta pe un piedestal parcat printre stele – si din cand in cand o mai lustruiesti, ca doar ti se cuvine in toata valoarea absoluta, nealterata de clasicii daunatori (oboseala, egoism, blazare, pacate din astea omenesti cronicizante).
In restul timpului, bineinteles ca nu o cari dupa tine prin mocirla cotidiana, o mai scoti in lume demonstrativ la sarbatori, vacante si crize ocazionale – iar in rest o externalizezi. O intuiesti, descoperi si concretizezi, o interpretezi, inovezi si justifici, pana cand devine o versiune de uz curent convingator de reala.
E iarasi “tot ce ti-ai dorit vreodata”, vibranta si nou-nouta cand o gasesti in alta gradina. Cealalta, uscata si prea fragila pentru electrosocuri de resuscitare, ramane totusi nostalgic frumoasa – dar trecuta, o biata floare-albastra.
Daca scoatem capul in lume macar din cand in cand, stim din surse multiple ( incepand cu Lucian Blaga si terminand cu Lena) cum gravitam noi unii in jurul altora: mici universuri, cateodata paralele, cateodata in coliziune, mereu surprinzatoare, unice, captivante.
Mai stim desigur si ce inseamna rotatie cu succes in jurul propriei axe: respectam legea atractiei universale, mancam-ne rugam-iubim, ne oferim macar 4 placeri pe zi si mai variem din cand in cand sporturile ca sa nu ne adoarma mintea sanatoasa in corpul sanatos, in timp ce rezolvam zilnic ecuatia munca-viata personala.
Uneori, daca ne zgaltaie zdravan vreo explozie planetara catastrofala, mai exploram cate un coltisor de galaxie, trecand frontierele dezvoltarii personale in incercarea de a ne decide ce e mai comod sa preferam, o stea binara sau o nebuloasa adolescentina.
Si in jurul nostru e atata lumina incat se vede cu ochiul liber ca navigam la intamplare, infruntand cu totii frica de necunoscut.
Tiptil, tiptil, se instaleaza un sentiment de deja-vu: pasiuni, preferinte culinare, muzica, stil vestimentar, carti, destinatii de vacanta, cate-n luna, in stele si in comun. Spunem atunci ca suntem pe aceeasi lungime de unda, ca cine se aseamana se aduna, reconciliem pana si contrariile, caci se atrag desigur, si continuam sa exploram noua lume care ni se descopera in celalalt. Incurajati de similitudini si incitati de particularitati, narcisisti si empatici in aceeasi masura, fascinati si fascinanti.
Cand atractia incepe sa functioneze gravitational si ne ancoreaza unul in bratele celuilalt, unde incep si unde se termina legile naturii? Suntem oare conditionati sa ne regasim perpetuu chipul si asemanarea intr-o jumatate complementara, sau cautam de fapt confirmarea unui lucru ceva mai simplu: ca in doi se savureaza caderea in pacatul originar?
Vine un moment intr-o relatie cand realizezi ca este dezechilibrata. A devenit o normalitate ca nevoile lui sa primeze, iar ale tale sa nu fie indeplinite nici din propria lui initiativa, nici la cererea ta, nici acum, nici la o data ulterioara mai convenabila, nici partial, esalonat sau intr-o alta forma, ci cat mai putin spre deloc.
Tu continui sa fii convinsa de puterea exemplului si sa incerci sa te porti cum ti-ar placea sa fii tratata, cu din ce in ce mai dese accese de frustrare cand asta trezeste in cel mai bun caz vagi ecouri temporare.
Si apoi intr-o zi iti dai seama ca de fapt nu te asculta ca sa empatizeze, pentru a afla ce iti trebuie ca sa iti fie bine, ci ca sa iti corecteze la sange premisele gresite. Invariabil ajunge la concluzia ca nevoile tale izvorasc din tot felul de deviatii afective, iar el este astfel indreptatit sa le ignore dupa ce le pune etichete depreciative.
Atunci inceteaza cu insistentele tale futile, uita-te in ochii lui si crede cand ii spui “Nu meriti dragostea mea, nu meriti prietenia mea, nu meriti prezenta mea in viata ta. Nu meriti nimic din ce-ti daruiesc fiindca irosesti totul.”
Si apoi aminteste-ti asta data viitoare cand ii simti lipsa.
Cand te cunosti suficient cat sa stii ce gen de relatie ti se potriveste, ai marele avantaj de a putea lua decizii care sa-ti faca bine, ancorate in greselile din care ai invatat. Fara echivoc si fara regrete, nu mai ai scuze sa faci compromisuri dezavantajoase, sa te multumesti cu mai putin din cauza ca te inspaimanta propriile imperfectiuni, sa-ti plangi de mila sau sa te minti singura, prinsa in valtoarea unor trairi la intamplare. Intre timp ai experimentat suficient cat sa intelegi de ce e important sa stai de vorba cu tine, sa recunosti ce te implineste si care iti sunt blocajele, dupa care sa iti asumi responsabilitatea pentru propria fericire, cu vorba, dar mai cu seama cu fapta. Asta inseamna intai sa accepti distanta dintre ce vrei si ce poti , dupa care sa iti formezi obisnuinta de a o parcurge pas cu pas.
Elizabeth Browning are talentul motivational sa-mi arate in dulcele stil clasic ca in chestiuni de inima exista atata loc de excelat, si ca arta rafinarii in dragoste este un domeniu de dezvoltare personala neasteptat, insa tare atragator prin calitatea provocarilor.
Cand incepe ea sa insire felurile in care iubeste, How do i love thee te trimite intr-o zona accesibila celor suficient de curajosi sa-si asume splendoarea acestui sentiment fragil si din perspectiva invatarii, nuantarii, aprofundarii unei experiente in doi, care imbogateste individual.
Acest foarte frumos „I love thee freely” este pentru mine o descoperire recenta, pentru ca, excluzand de ambele parti jumatatile de masura, aduce un nou fel de incredere : iti dau libertatea sa fii tu insuti, fiindca stiu – langa mine te straduiesti sa fii cea mai reusita versiune a ta.
Am citit cand eram mica o poveste care m-a emotionat, dar pe care nu am reusit sa o regasesc. Era vorba despre un baietel cu inima de aur (la propriu), care e reperat printr-un exercitiu de intuitie de catre diversi oameni cu nevoi mai mult sau mai putin rezolvabile prin mijloace proprii – si rugat sa ii ajute. El bineinteles raspunde la fiecare cerere rupand cate o bucatica, solicitarile se inmultesc direct proportional cu rata de solutionare iar el nu mai apuca sa ii lase timp inimii sa creasca la loc. Si tot asa pana cand inevitabil nu mai ramane nimic din ea, iar baietelul moare.
Din cand in cand imi amintesc de istoria asta si ii descopar noi interpretari, insa de-abia acum m-a izbit poate una dintre cele mai frumoase: daca oamenii fara inima nu pot supravietui, poate ca exista in fiecare dintre noi o farama de aur, care la un moment dat poate salva pe cineva.
