Dupa un timp, il recunosti in anumite gesturi, doar ale lui: cat de ordonat isi impatureste seara hainele, feliutele simetrice de rosii din salata lui caprese, felul in care isi aseaza cuminte palmele una peste alta cand te asculta foarte atent, inflexiunea aceea poznasa a vocii cand e prins cu mata-n sac, fularul lui infasurat intotdeauna de doua ori si jumatate.
E aproape un joc: anticipezi, iti tii un pic rasuflarea si apoi, cateva batai de inima mai tarziu, il regasesti asa cum ti-l amintesti, alcatuit din acele mici manifestari nuantate care au inceput sa-ti fie dragi. Ca de fiecare data, reuseste sa te surprinda bucuria de a te fi obisnuit cu el.
